De la Necrologie la Necromanţie: Explorând Viaţa de Apoi a Comunismului

Discuţie găzduită de Florin Poenaru. Cu: Vasile Ernu, Vladimir Bulat, Bogdan Iancu, Valeriu Antonovici

                                Maybe there is no death as we know it. Just documents changing hands

                                                                                                                                 Don DeLillo

                   (Poate că moartea nu este aşa cum o ştim. Doar documente schimbând mâini.)

În postcomunism, istoria comunismului a fost spusă din perspectiva unui happy-end: înfrângerea comunismului şi triumful capitalismului şi a democraţiei. Însă odată cu evaporarea exuberanţei din jurul evenimentelor din 1989 sub presiunea unor preocupări mai mundane, şi mai puţin colorate, la fel s-a întâmplat şi cu consensul unui deznodământ “fericit” al comunismului. Curând, a devenit limpede că nu erau atâtea motive pentru a sărbători, cel puţin nu pentru majoritatea oamenilor. Termenul de “tranziţie” a fost utilizat ca un termen umbrelă, un spaţiu teoretic şi practic incert, construit pentru a desemna şi înţelege deziluzionarea ce a urmat şi absenţa fericirii colective. Cu toate acestea, odată ce “fericirea” a fost problematizată, “sfârşitul” comunismului însuşi a fost pus la îndoială, într-atât, încât lipsa fericirii a fost atribuită rămăşiţelor acestuia. În timp ce comunismul a fost proclamat mort şi îngropat, o parte din elementele sale erau văzute ca bântuind prezentul, disturbându-i armonia şi funcţionarea normală. Până la urmă, “happy-end”-ul s-a transformat varianta sa inversată, dar cea reală: un coşmar populat de fantome ale trecutului cum ar fi agenţii Securităţii, vampiri sugând sângele noii şi fagilei economii, de spectre ale unor obiceiuri vechi, fantome ale timpurilor şi oamenilor trecuţi, de umbre ale unor clădiri căzute în ruină sau cu destine nefericite, fantasme ale timpurilor mai bune, de amintiri ale dorinţelor reprimate, de variate viziuni ale viitorului neîmplinite. Într-un fel tranziţia, în special în forma sa anti-comunistă, nu a fost nimic altceva decât o încercare generală a societăţii de a se trezi din acest coşmar, de a absolvi prezentul de trecutul său gri şi istoria de înneguratul său revers.

 În loc de a adera la necrologia populară a comunismului, această serie de mese rotunde reprezintă la propriu, o stranie invitaţie la necromanţie, dacă a existat vreodată una: o conjuraţie colectivă de spirite, fantome şi spectre reunită nu atât pentru a prezice şi influenţa vitorul, cât pentru a înţelege trecutul şi prezentul. În timp ce participanţii sunt liberi (şi sunt şi încurajaţi să o facă) să aducă la masă propriile fantome ce îi bântuie, discuţiile vor fi informal axate în jurul a doi poli: “corpul” şi “oraşul”. Distincţia nu este nici teoretică, nici metodologică, ci este pur şi simplu o ordonare formală în jurul a două fenomene complexe, cu scopul de a centra discuţiile. Din această perspectivă, iată câteva sugestii ca posibile problematici-cheie:

 -          Viaţa politică şi socială a corpurilor moarte: rolul şi funcţia înmormântărilor, exhumărilor şi re-înmormântărilor în postcomunism.

-          Cartografierea politică a doliului: acceptarea corpurilor (moarte) a victimelor şi a făptaşilor.

-          “Odihnirea în Pace” în vremuri fără pace: călătoria corpurilor moarte, geografia schimbătoare a cimitirelor, mausoleelor şi memorialelor.

-          De la corpuri moarte la corpuri în piatră: statui şi Parcuri-Statui, muzee, arhive, documente, colecţii, etc.

-          Acceptând “mortul viu”: mumia lui Lenin, altarul lui Ceauşescu, etc.

-          Acceptând “viul mort”: ruine industriale (şi de altă natură), apartamente, subclasă, poveşti şi istorii alternative, Casa Poporului, etc.

-          Fantoma Comunismului (“nostalgia”, “restaurarea stângii”, etc.) vs. Complexul Dracula (ridicarea celor morţ cerând justiţie sau/şi pedeapsă)

-          Ritualuri de exorcizare vs. ritualuri de invocare.